Amintiri si dezamagiri

  Musc cu dezamagire dintr-o jumatete de mar si ma gandesc cu melancolie la trecut. Ma simt dezamagita de mine, asa cum nu m-am mai simtit niciodata. Ma simt dezamagita pentru ca nu am putut niciodata sa spun direct ceea ce simt... sa arat. Poate ca am fost orbita de fericire si de iubirea pe care o simteam  din partea celor dragi. Asta m-a facut sa ocolesc demonstratiile de care probabil altii aveau nevoie. Nu am acordat destula atentie nevoilor celor iubiti, iar acum "cersesc" iubire din partea celor carora, odata, le-a pasat. 
  Niciodata nu m-am simtit atat de singura. Atat de fara prieteni si fara cineva care sa ma stranga in brate. De cand el a plecat, nu m-a mai imbratisat nimeni cu atata caldura, incat sa simt ca explodez de fericire. Simt cum golul din stomac, pleaca si hoinareste prin fiecare vas de sange, pana ajunge la inima, unde determinat de acrele sentimente de singuratate si dulcile sentimente de iubire, pleaca din nou in stomac.
  Nu am crezut niciodata ca iubirea ma poate aduce la un stadiu atat de ridicat de slabiciune, atat de usor pe cat ma aduce la acelasi stadiu ridicat de fericire.
  Am dezamagit pe cine ma iubea, am iubit pe cine nu ma cunostea, am adorat pe cine ma barfea, am lasat balta pe cine avea nevoie de mine si am vrut pe cine nu vroia sa ma cunoasca.
  Imi pare rau ca am dezamagit si m-am dezamagit.
  As avea nevoie de o imbratisare atunci cand lacrimile alearga agitate pe obrazul meu.
  Dar sunt singura...