Sunt groaznica la despartiri. Niciodata nu mi-am luat "la revedere" de la cineva asa cum trebuia. Chiar daca stiam de la inceput ca la un moment dat, totul se va sfarsi si va fi posibil sa nu ne mai vorbim niciodata, nu m-am chinuit sa ma mobilizez si sa fac ce trebuie.
Si atunci cand simteam ca relatia respectiva topaie beata pe marginea unei prapastii, am avut aceeasi atitudine. Nu m-am straduit sa fac ceva, ca sa pot pastra acel lucru intreg. Am lasat relatia sa se prabuseasca, fara sa spun "Adio!" inainte sa o imping in prapastie. Am vazut-o cazand, dar nu am facut nimic pentru a o salva. Niciodata nu am incercat sa smulg relatia din ghiarele reci in care o strangea moartea.
Si apoi... mereu am regretat. Mereu am cautat sa ma intorc, sau sa ii aduc pe altii inapoi la mine, pentru a spune "Ramas bun!" asa cum se cuvine. Si niciodata nu am reusit, deoarece am observat ca cine pleaca, nu se mai intoarce. Niciodata.
joi, 18 aprilie 2013
sâmbătă, 13 aprilie 2013
Piesa lipsa
A trecut mult timp de cand ma pacalesc singura. De cand am in cap ideea ca poate e o piesa din puzzle-ul vietii mele care a plecat si acum imi lipseste. Dar chiar daca a plecat, inca imi place sa o numesc "piesa mea", deoarece a fost prima piesa care a incercat sa imi completeze puzzle-ul. Si stiu ca intr-o zi alta piesa ii va lua locul si piesa mea va gasi alt puzzle, dar pana atunci, as vrea sa o pastrez in suflet ca fiind a mea.
De mult incerc sa o lipesc la loc, dar uit ca am rupt acea piesa cu mult timp in urma, in timp ce incercam sa o pun in locul lipsa ce se afla in puzzle-ul meu. Si eu nu incerc sa lipesc acea piesa in puzzle-ul meu, ci sa ii lipesc miile de bucati in care am rupt-o, sa ii arat ca m-am schimbat, ca nu as mai rupe-o niciodata, iar apoi sa o las sa isi aleaga singura puzzle-ul in care e fericita. Nu am nevoie, chiar acum, de o piesa pentru acel loc gol, dar am nevoie sa imi repar greselile pe care le-am facut cand piesa mea era cea mai speciala pentru mine. Si acum este, dar acum nu mai sunt eu speciala pentru acea piesa.
Totusi, sper ca intr-o zi sa imi gasesc piesa care sa completeze perfect puzzle-ul meu.
De mult incerc sa o lipesc la loc, dar uit ca am rupt acea piesa cu mult timp in urma, in timp ce incercam sa o pun in locul lipsa ce se afla in puzzle-ul meu. Si eu nu incerc sa lipesc acea piesa in puzzle-ul meu, ci sa ii lipesc miile de bucati in care am rupt-o, sa ii arat ca m-am schimbat, ca nu as mai rupe-o niciodata, iar apoi sa o las sa isi aleaga singura puzzle-ul in care e fericita. Nu am nevoie, chiar acum, de o piesa pentru acel loc gol, dar am nevoie sa imi repar greselile pe care le-am facut cand piesa mea era cea mai speciala pentru mine. Si acum este, dar acum nu mai sunt eu speciala pentru acea piesa.
Totusi, sper ca intr-o zi sa imi gasesc piesa care sa completeze perfect puzzle-ul meu.
sâmbătă, 6 aprilie 2013
Invingandu-mi destinul
Oamenii spun ca iubirea doare. Sustin ca viata nu mai are niciun rost, dupa ce persoane dragi ii parasesc. Isi repeta in continuu ca viata lor e ca si sfarsita, deoarece nu mai au acea persoana alaturi. Dar nu se opresc o clipa sa gandeasca negativ si macar o data sa isi spuna: "Lucrurile astea sunt doar in capul meu."
Iubirea nici nu exista. Exista doar in capul nostru. Ne-o inchipuim doar din dorinta de a ne simti impliniti, dar in realitate acesta e destinul nostru, sa suferim.
Oamenii sunt facuti sa sufere. De aici si ideea fericirii. Ne imaginam ca suntem fericiti, ca apoi, cand lucrul frumos care ne facea sa ne simtim bine dispare, sa ne prindem din nou de plasa lipicioasa a paianjenului numit nefericire.
Si oamenii spun mereu ca au nevoie de persoana care ii faceau fericiti. Dar ei nu au nevoie de persoane. Ei vor sa se simta din nou asa cum se simteau cu acea persoana. Si isi repeta in minte ca nu se vor mai simti asa bine langa nimeni. Si asa este. Nimeni nu ii va face sa se simta la fel cum ii facea acea persoana sa se simta. Dar poate se vor simti mult mai bine langa alta persoana. Si poate, ca sa simta din nou acel sentiment de fericire, trebuie sa lase oamenii sa plece din sufletul lor si sa arda amintiri in focul uitarii.
Dar ne putem invinge destinul plin de suferinta prin pasirea pe drumul iluziilor, lipsit de orice fel de sentiment si urmandu-l pana acesta se infunda, iar viata noastra se sfarseste.
Iubirea nici nu exista. Exista doar in capul nostru. Ne-o inchipuim doar din dorinta de a ne simti impliniti, dar in realitate acesta e destinul nostru, sa suferim.
Oamenii sunt facuti sa sufere. De aici si ideea fericirii. Ne imaginam ca suntem fericiti, ca apoi, cand lucrul frumos care ne facea sa ne simtim bine dispare, sa ne prindem din nou de plasa lipicioasa a paianjenului numit nefericire.
Si oamenii spun mereu ca au nevoie de persoana care ii faceau fericiti. Dar ei nu au nevoie de persoane. Ei vor sa se simta din nou asa cum se simteau cu acea persoana. Si isi repeta in minte ca nu se vor mai simti asa bine langa nimeni. Si asa este. Nimeni nu ii va face sa se simta la fel cum ii facea acea persoana sa se simta. Dar poate se vor simti mult mai bine langa alta persoana. Si poate, ca sa simta din nou acel sentiment de fericire, trebuie sa lase oamenii sa plece din sufletul lor si sa arda amintiri in focul uitarii.
Dar ne putem invinge destinul plin de suferinta prin pasirea pe drumul iluziilor, lipsit de orice fel de sentiment si urmandu-l pana acesta se infunda, iar viata noastra se sfarseste.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)