Era seara. Ningea. Ma intorceam acasa. Priveam fulgii calmi cum se aseaza pe trotuarul rece. Ma simteam ca intr-un basm. Totul era alb si simteam ca nimeni nu poate schimba acea frumoasa poveste in care traiam. Zapada ma acoperise complet si ma simteam ca un inocent om de zapada.
Deodata, aparu el. Aparuse de nicaieri. Mergea pe cealalta parte a drumului. Simteam ca trebuie sa aflu cine e, dar imi era teama sa ma apropii. Avea umbrela deasupra capului, iar fata nu i se vedea. Totusi, curiozitatea din mine nu se putea stapanii.
Cand am privit din nou spre el, disparuse. Sufletul meu tremura. Era nelinistit. Stia ca era ceva special la el, ceva ce trebuia sa descopere.
La un moment dat, sunetul unor pasi se auzea in spatele meu. Intunericul ma facu sa ma tem. Am grabit pasul, dar acei pasi inca ma urmareau. Dupa un timp, aparu langa mine. Era el. Nu stiam ce sa fac, dar m-am hotarat sa merg mai usor, pentru a petrece cat mai mult timp cu el.
El intinse umbrela spre mine si ma primi langa el sub umbrela. Nu spuse nimic. Doar ma tinea sub umbrela lui. Inima mi se zvarcolea in piept si imi spunea ca ceva frumos se va intampla. L-am privit, iar fiecare nerv din corpul meu a luat-o razna. Avea ochii verzi si straluceau. Parul era negru si ii atarna peste umeri. Iar zambetul.. zambetul era cald si timid.
Am intrat pe alta strada. Mergeam unul langa celalalt, fara sa ne privim, zambind si refuzand sa spunem ceva. Priveam amandoi fulgii zapaciti ce nu incetau sa mai cada. Mi-am lasat privirea in jos, deoarece inima ma incuraja sa spun ceva, iar zambetul nu imi putea disparea de pe fata si imi era teama ca el ar putea observa acest lucru. Totusi, am indraznit sa il privesc din nou. Cand mi-am ridicat privirea, ma privea si el. Ochii lui erau ca doua cristale. Mi-a raspuns la zambet, cu un alt zambet timid. Inima o luase razna, iar eu nu mai stiam ce sa fac. El crapa usor buzele si spuse:
-Buna!
Alexandra P.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu