Stau intinsa pe patul de moarte,
Implorandu-te, pe mine sa ma ierti;
Pentru greseli as vrea sa ma certi,
Apoi sa fim de aceeasi parte.
Nu vreau nemurire si nici sa fiu vie,
Dar mi-aduc aminte cand eu te aveam;
Cu toate bogatiile, nimic nu mai am.
Vreau moarte sa pot sa-ti apartin tie.
As vrea sa te-ating , dar ti-e frica de mine;
Usor atinge-mi inima, cu sufletul gol.
Din moartea sufletului, n-as vrea sa te scol;
Eu nu te vreau! Dar am nevoie de tine!
Vino la mine, stafie de gheata!
Sa ne lasam uitati de lumi si de dor,
Un minut, apoi mi-as permite sa mor,
Iar totul in lume sa-mi devina ceata.
Lasa-ti uitata ratiunea si ochii
Si-asculta-ti tic-tac-ul din pieptul uscat.
Zambeste! Ridica-ti capul plecat
De fericire sa poti sa te-apropii.
Ramai cu bine, iubire uitata!
Udata de ploi si uscata de vant.
Eu sa-ti dispar si din ultimul gand
si pentru vesnicie sa raman plecata.
Alexandra P.
sâmbătă, 26 ianuarie 2013
duminică, 20 ianuarie 2013
O zi din viata unui Om
"Respir, deci traiesc!" Ma trezesc in fiecare dimineata cu acelasi gand. Imi dau seama ca trebuie sa duc la capat o noua zi, deci trebuie sa respir. Ma hotarasc sa mai stau 5 minute in pat, dar dupa numai 2 minute, trecusera deja 15 minute.
Cu greu ma dau jos din pat, mananc si ma pregatesc de scoala. Cand sunt gata, simt cum tremur si am o stare de rau, dar totusi imi pun un zambet pe fata si imi pun buna dispozitie in ghiozdan, pentru ca azi trebuie sa fiu puternica.
Ajung la scoala, dar buna dispozitie nu e de gasit. Probabil s-a speriat de organele sobolanului din mijlocul drumului, care erau imprastiate peste tot pe corpul lui.
Afara incepe ploaia. Orele trec atat de greu, iar eu sunt atat de entuziasmata ca sunt la scoala, incat aproape adorm. Buna dispozitie nu se intoarce, dar totusi ma simt putin mai bine cand ii vad pe cei din jurul meu cat sunt de tristi si cat de mult sufera. Putin mai tarziu ii vad si pe altii suferind... de ei.
A trecut asa de greu ziua, dar: In sfarsit! Suna clopotelul si pot pleca acasa. Ajung acasa, dar am nevoie de un timp pentru mine-plec din nou.
Plec din oras-ploua. Fac cateva cumparaturi, iar cand ma uitam peste acele camasi barbatesti dragute, in carouri, incepe la radio melodia aceea, care ma face sa imi amintesc de el. Plec din magazin grabita, spre statia de autobuz. In drum, era sa dea o masina peste mine. Ce neatenta sunt! Astept autobuzul uda din cap pana in picioare. Ma gandesc "Trebuie sa se sfarseasca cat mai repede ziua asta. Oricum ziua asta nu poate deveni mai rea." Nu imi termin bine gandurile si apar in statia de autobuz cele doua fete de la clasa paralela, care imi sunt antipatice. "Trebuie sa impart aceeasi 2 metri patrati cu ele. Nu se poate!" Ajunge si autobuzul, iar drumul spre casa a fost atat de lung. Ajung inapoi in oras. In sfarsit, am scapat de ele. Vreau sa trec strada, din nou era sa dea o masina peste mine. Trebuie sa fiu mai atenta!
Timpul e mereu in defavoarea noastra. Atunci cand aveam nevoie de somn, a trecut atat de repede si nepasator, iar atunci cand vroiam sa treaca cat mai repede, a ramas, pentru a ma chinui. Asa se intampla si cu oamenii. Si uneori, o singura secunda poate conta. Asa cum si un singur om poate schimba cursul vietii noastre.
Ajung acasa, ma bag in pat si pun capul pe perna. Ma gandesc ca nu il am pe El langa mine, pentru a-mi impartasi sentimentele cu el. Dar realizez ca il iubesc, chiar daca nu imi e aproape...il iubesc, chiar daca nu ma iubeste. O lacrima mi se rostogoleste pe obraz si imi spun, ca in fiecare seara: "Iubesc, deci traiesc!"
Cu greu ma dau jos din pat, mananc si ma pregatesc de scoala. Cand sunt gata, simt cum tremur si am o stare de rau, dar totusi imi pun un zambet pe fata si imi pun buna dispozitie in ghiozdan, pentru ca azi trebuie sa fiu puternica.
Ajung la scoala, dar buna dispozitie nu e de gasit. Probabil s-a speriat de organele sobolanului din mijlocul drumului, care erau imprastiate peste tot pe corpul lui.
Afara incepe ploaia. Orele trec atat de greu, iar eu sunt atat de entuziasmata ca sunt la scoala, incat aproape adorm. Buna dispozitie nu se intoarce, dar totusi ma simt putin mai bine cand ii vad pe cei din jurul meu cat sunt de tristi si cat de mult sufera. Putin mai tarziu ii vad si pe altii suferind... de ei.
A trecut asa de greu ziua, dar: In sfarsit! Suna clopotelul si pot pleca acasa. Ajung acasa, dar am nevoie de un timp pentru mine-plec din nou.
Plec din oras-ploua. Fac cateva cumparaturi, iar cand ma uitam peste acele camasi barbatesti dragute, in carouri, incepe la radio melodia aceea, care ma face sa imi amintesc de el. Plec din magazin grabita, spre statia de autobuz. In drum, era sa dea o masina peste mine. Ce neatenta sunt! Astept autobuzul uda din cap pana in picioare. Ma gandesc "Trebuie sa se sfarseasca cat mai repede ziua asta. Oricum ziua asta nu poate deveni mai rea." Nu imi termin bine gandurile si apar in statia de autobuz cele doua fete de la clasa paralela, care imi sunt antipatice. "Trebuie sa impart aceeasi 2 metri patrati cu ele. Nu se poate!" Ajunge si autobuzul, iar drumul spre casa a fost atat de lung. Ajung inapoi in oras. In sfarsit, am scapat de ele. Vreau sa trec strada, din nou era sa dea o masina peste mine. Trebuie sa fiu mai atenta!
Timpul e mereu in defavoarea noastra. Atunci cand aveam nevoie de somn, a trecut atat de repede si nepasator, iar atunci cand vroiam sa treaca cat mai repede, a ramas, pentru a ma chinui. Asa se intampla si cu oamenii. Si uneori, o singura secunda poate conta. Asa cum si un singur om poate schimba cursul vietii noastre.
Ajung acasa, ma bag in pat si pun capul pe perna. Ma gandesc ca nu il am pe El langa mine, pentru a-mi impartasi sentimentele cu el. Dar realizez ca il iubesc, chiar daca nu imi e aproape...il iubesc, chiar daca nu ma iubeste. O lacrima mi se rostogoleste pe obraz si imi spun, ca in fiecare seara: "Iubesc, deci traiesc!"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)